Numai pentru cunoscători / iar scrie lumea despre noi. Mă rog, acu scriseră de alţii, dar ne aduseră şi pe noi în discuţie. Trendsetteri!! Am fi visat noi vreodată? N-am fi visat. Doar că omiseră să scrie şi de alţii, care s-au cărat deja, neaparţinători de new media department.
Excerpts from a Dog’s Diary:
8:00 a.m. - Food time! My favorite thing!
9:30 a.m. - Car ride! My favorite thing!
9:40 a.m. - Walk in park! My favorite thing!
10:30 a.m. - Got rubbed and petted! My favorite thing!
12:00 p.m. - Lunch! My favorite thing!
1:00 p.m. - Played in yard! My favorite thing!
5:00 p.m. - Milk bones! My favorite thing!
7:00 p.m. - Played ball! My favorite thing!
8:00 p.m. - Watched TV with family! My favorite thing!
11:00 p.m. - Sleeping on bed! My favorite thing!
Excerpts from a Cat’s Diary
Day 983 of my captivity.
My captors continue to haunt me with bizarre little dangling objects.
They dine lavishly on fresh meat, while the other inmates and I are fed hash
or some sort of dry nuggets. Although I make my contempt for their actions
perfectly clear, I nevertheless must eat something in order to keep up my
strength.
The only thing that keeps me going is my dream of escape. In an attempt to
disgust them, I once again vomit on the carpet.
Today I decapitated a mouse and dropped it’s headless body at their feet.
I had hoped this would strike fear into their hearts, since it clearly
demonstrates what I am capable of. However, they merely made condescending
comments about what a “good little hunter” I am. Bastards!
There was some sort of assembly of their accomplices tonight. I was placed in
solitary confinement for the duration of the event. However, I could hear
the noises and smell the food. I overheard that my confinement was due to
the power of “allergies”. I must learn what this means, and how to use it to
my advantage.
Today I was almost successful in an attempt to assassinate one of my
tormentors by weaving around his feet as he was walking. I must try this
again tomorrow, but at the top of the stairs.
I am convinced that the other prisoners here are flunkies and snitches.
The dog receives special privileges. He is regularly released, and seems to
be more than willing to return. He is obviously retarded.
The bird has to be an informant. I observe him communicating with the captors
regularly. I am certain that he reports my every move. My captors have
arranged protective custody for him in an elevated cell, so he is safe….
for now…
Excerpts from Girl’s Diary
Nothingness. Again.
Ralu Filip, preşedintele Consiliului Naţional al Audiovizualului, a murit în noaptea de marţi spre miercuri, în urma unui infarct, la vârsta de 47 de ani, au declarat pentru MEDIAFAX persoane din apropierea Consiliului.
Potrivit unor surse medicale, lui Ralu Filip i s-a făcut rău marţi noaptea. Din cauza vărsăturilor şi a durerilor abdominale, membrii familiei sale, care au crezut că are o boală digestivă, l-au dus la Institutul de boli infecţioase “Matei Balş”, unde a fost internat la ora 10:05. Medicii au stabilit că este vorba de un infarct şi au încercat toate manevrele de resuscitare, fără succes. Preşedintele CNA a încetat din viaţă la ora 23:05.
Attila Gasparik, vicepreşedinte al CNA, a declarat, miercuri dimineaţă, că Ralu Filip nu era cunoscut ca având probleme cardiace.
Odihnească-se în pace. Este unul din puţinii oameni care au încercat să schimbe ceva. Din şi mai puţinii care au reuşit. Şi-a asumat o poziţie despre care ştia că îi va aduce mulţi duşmani. Cineva scria pe un forum că l-or fi ajuns blestemele. Nu cred. Cred s-a întâmplat mult mai simplu, un gest mult mai laş, dar noi cei de azi nu vom afla asta niciodată. Sunt adevăruri pe care masele nu sunt menite să le afle, decât din cărţile de istorie. Cândva…
Mi-am pus HBO acum cîteva luni. Nu ţin minte să fi avut parte în vreo seară de un film mişto. De cîte ori deschid televizorul, văd numai filme cu cretini care se pîrţîie, se pişă, se cacă, mănîncă rahat la propriu, beau pişat, se scarpină în cur şi după aia îşi miros degetele şi aşa mai departe. De unde se trage trendu cu filmele astea cu idioţi? Ne simţim atît de bine cînd vedem că există oameni mai proşti decît noi, e incomparabil mai bine decît să ne obosim să căutăm lucrurile de valoare, oameni mai de valoare decît noi?
La locurile de muncă ţîţele, cracii, bucile şi buzele au pus stăpînire pe departamente. Ţîţele, bucile şi buzele cresc pe măsură ce creşte contul în bancă şi urcă posesoarele pe scara socio-profesională.
Ne-am dus şi-am pus ştampila pe buOul de Băsescu în lipsă de altceva, pentru că de fiecare dată suntem forţaţi să alegem între un rău mai mic şi un rău mai mare. Dacă am pus ştampila pe cutra de Iliescu, a trebuit să facem lucrul “moral” şi să-l aducem şi pe ţăran înapoi. “Marinarul şochează din nou”, scriam într-un material, dar mi s-a atras atenţia că Băsescu nu şochează, ci confirmă. Aşa e. Băselu confirmă. Confirmă că atunci cînd te mişti printre curve nu-i bine să fii găozar chiar şi atunci cînd încerci să eviţi anumite găuri; e bine să fii ţăran, mîrlan şi rasist pentru că astea sunt valorile noastre de popoL şi la asta ovaţionăm. Cine ovaţionează în faţa unui preşedinte boring, politically correct? Poate cretinii. Dobitocii ăia din filmele americăneşti cu proşti în care agreăm doar labele şi băşaturile. Nu starea de politically correctness e starea firească. Nouă ne place să ni se spună să numărăm oUăle şi ne place să credem că suntem civici şi morali cînd mergem la vot, că facem diferenţa, în loc să le arătăm vitelor că ne-a ajuns cuţitul la os, că nu mai vrem, că ne doare în cur de ei, la fel cum îi doare pe ei de noi, şi că fără noi sunt nimic. “Băsescu, reales la referendum de 3% din populaţia cu drept de vot”, ar fi însemnat adevărata măsură a valorii curmaciului.
Vomităm peste tot şi mestecăm căcat. Asta e starea firească şi nu mai contează nimic din ceea ce este bun sau corect, din ceea ce simţim că am vrea să facem sau ni s-ar potrivi cu adevărat. Contează ce e la modă, fularele la patruj’ de grade, contează să combatem, să dăm în cap, să scuipăm, să descurajăm, să înfierăm sau din contra, să lingem în cur. Da ocupaţiilor coprofage! “Ce ştiu românii să facă în week-end?” Ştirea asta e în trend. Pînă şi Realitatea TV s-a prins. Mici, bere şi manele, printre blocurile gri şi grătarele slinoase. Cum sunt românii în general şi ce le place să facă? Păi să vedem. Aş zice că suntem neam de urinatori, căcători şi borîtori. Cine pleacă ultimul trage apa…
Eram la bunicii mei cînd au arătat imagini de la înmormîntarea Janei Gheorghiu. Nu ai cum să nu apreciezi un astfel de om. Dar cînd era Jana la catedră nu vedeai altceva decît un nor gros de fum şi auzeai o voce răguşită. Vocea povestea că dacă suna telefonul noaptea, singurul mod în care putea răspunde era dacă îşi aprindea în acelaşi timp o ţigară.
Bunicii mi-au spus că le plăcea Jana Gheorghiu. Vorbea frumos. Şi că le mai place Cristian Tudor Popescu. Fiindcă seamănă tare mult, cu mine 
Oameni înţelepţi, frate!
Aceiaşi oameni pe care nu îi pot convinge că atunci cînd vecinii lor dau manelele în curte la maxxx, pot suna poliţia. Că e dreptul lor. Logica lor e dezarmantă - atîta timp cît cei deranjaţi sunt minoritari, numărul tinerilor ascultători de manele la maxxx fiind covîrşitor în procentaj, pe stradă, starea firească le aparţine acelora. “Firescul” e abandonarea noţiunilor de bine şi rău, devine supunerea către majoritate. Este resemnarea o stare de înţelepciune?
O prăjitură de la Agapitos (sunt atît de bune!) celui care mă va învăţa cum să fac să îmi apară în dreapta paginii o rubrică “ultimele comentarii” adăugate. Cică ar fi un plugin pentru Wordpress dar eu de 3 luni de zile îl caut şi am ajuns la capătul răbdărilor şi puterilor. Puteţi intra în blogul lui Exarhu să vedeţi dacă n-aţi înţeles bine la ce mă refer. Aş mai dori să ştiu cum pot scăpa de spam - deci omul care scrie comentariu să fie silit să scrie nişte litere d-alea de le găseşte afişate (bifaţi încă o prăjitură).
(Ar mai fi nevoie şi de un site nou dar mă tem că nu imi permit atît de multe prăjiturele. Se poate negocia însă, cu o porţie zdravănă de mîncare de exemplu.)
Senchiu veri, veri maci, persoanei de mă va lumina. Sper să mai fie şi suflete bune pe lume .
Dacă cineva s-ar apuca sa-mi vorbească despre dumnezeu, ar descoperi probabil că sunt un pic cam atee. Se poate. Personal mă suspectez de mult timp de starea asta. Pentru mine dumnezeu înseamnă nişte noţiuni. Înseamnă bine, înseamnă necondiţionat, înseamnă corect, înseamnă multă iubire, iertare; lucruri atît de mari că nu se rostesc niciodată; şi aş mai spune Destin. Biserica mă interesează exclusiv din punct de vedere arhitectural. Îi admir însă pe cei care au puterea să-i Ierte pe cei care transformă biserica în ceva profitabil, meschin şi dominat de interese; îi admir pe cei care vorbesc de divinitate fără să deranjeze; pot să afirm că iubesc un om ca Dan Puric, de exemplu (fie că vreau sau nu, e un exponent în discuţia asta pe care am iniţiat-o, deşi pare băgat cam ca musca-n lapte, ei bine, nu e) tocmai pentru că Nu trebuie să explic lumii de ce. În urmă cu douăzeci de ani am decis că dumnezeu nu există. L-am invocat. I-am adresat o rugăminte, cu siguranţă ceva copilăresc şi stupid. Dar eram la răscruce. Vroiam un semn şi o explicaţie atunci, pe loc. Iar el mi-a arătat că Nu exist. Sau că nu există, cum am crezut eu atunci. Cîţiva ani mai tîrziu am avut un encounter cu the devil itself. Nu era un moment în care să fi cerut, ca înainte, vreo dovadă existenţială.
A fost o apariţie surprinzătoare şi o indicaţie precisă că, dacă ala Mare şi Rău există, clar şi ăla bun e pe acolo pe undeva. Chiar dacă mai Mic. Am ştiut sigur că e!
Cu cîţiva ani în urmă the devil mi-a făcut din nou o vizită. Bine, mă mai vizita el uneori. Dimineţile. Mă bucuram mult. Însemna că the good e şi el prin zonă. Era mulţumitor. A fost o vizită ciudată rău, da’ rău. Practic mi-a dat de înţeles că dacă îl accept around, voi avea parte de Fericire. Singura problemă e că nu mi-a dat de ales. A venit, m-a anunţat, şi-a luat tributul, a lăsat Fericirea în Casă şi a plecat. Din acel moment n-am mai avut nevoie de celălalt, ăla bun. Era întrupat în/de celălalt. Aveam tot ce-mi doream. Zi şi noapte. Fericirea. O pasăre mare cu aripi uriaşe şi albastre, cum scriam undeva printr-o capodoperă mai veche şi abandonată.
Noaptea trecută dumnezeu mi-a făcut o vizită. Prima. A venit dumnezeu şi m-a sărutat pe gură. Doamne, ce rău îi! Şi cît întuneric. Deci ăsta e firescul. Starea asta absurdă. De aceea dumnezeu ne sărută în fiecare zi, pe gură.
L-am furat de pe jurnalismonline, nu m-am putut abţine, e simpatic foc.
Şi mi-aduc aminte de cînd era Mircea Radu ‘mic’ şi i-a sunat mobilul în timp ce prezenta jurnalul de ştiri, a scos telefonul din buzunarul de la piept, a apăsat pe boton, l-a închis, şi-a cerut scuze telespectatorilor după care a continuat de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Cre’ că a fost singura dată cînd mi-a fost simpatic. A, sau de un text pe care l-am făcut pentru voiceover la RTV (Hello, M!), plin de gugumănii şi el nu s-a prins de ce era fake nici după ce ne-a văzut tăvălindu-ne pe jos de rîs. Eh, copilării… Să revenim la lucruri serioase.
În faţa mea un cuplu în floarea vîrstei căra pe bulivard un craniu aproape imens de cerb, cu coarne totalmente imense şi semeţe. Femeia ţinea hotărît de vîrful stîng, bărbatul de cel drept. I-am poreclit, zîmbind, încornoraţii.
& now, personal/ work related: “Domnule director, respectuos vă rog a-mi aproba (nu, nu permisiunea să-i administrez douăzeci de mii de pumni în cap, ci) bugetul pentru următoarele operaţiuni strict profesionale, întru spiritul unei mai bune colaborări între departamente- implant colagen buze, siliconare sîni, ridicare fese. Aceste atribute sunt vitale pentru a-mi exercita atribuţiile, întrucît iinigosim de la departamentele X,Y, nu pot lua în serios decît fete giugiuc, echipate cu fuste & zîmbete tîmpe & largi pe feţele buzate, cu alifie date. Mulţumiri anticipate, tzoc, tzoc, tzoc! Semnat / o tristeţe mică şi serioasă, al dracu de devreme-acasă“
Colega mea Dani nu mi-a citit niciodată blogul şi totuşi ieri m-a anunţat, vazîndu-mă intrînd în birou, că sunt un pui. Damn! Am devenit previzibilă 
1. Visele. Sunt mega-premoniţii. Şi sunt naşpa.
2. Dispoziţia. Cînd eşti slab, nu poţi pur şi simplu să ţi-o schimbi, funcţie de cum e bine.
3. Bitches. Sunt mulţi, multe, pretutindeni şi sub cele mai diverse forme.
a) Îs simpatici/e cînd nu se ascund.
b) Semi-periculoşi/e cînd pozează în altceva.
c) Seamănă urgie cînd nici ei nu ştiu că sunt aşa, sau cînd realizează nu vor să accepte şi păcălesc în continuare, convinşi fiind că se pot schimba. Dar nu pot. Natura umană e definitivă. Distrug tot ce ating şi timpul singur dovedeşte asta.
Săptămîna viitoare, urmează o reţetă gastronomică pentru o viaţă sănătoasă . Să rămînem în ton…
