Dumnezeu ne sărută pe gură
Dacă cineva s-ar apuca sa-mi vorbească despre dumnezeu, ar descoperi probabil că sunt un pic cam atee. Se poate. Personal mă suspectez de mult timp de starea asta. Pentru mine dumnezeu înseamnă nişte noţiuni. Înseamnă bine, înseamnă necondiţionat, înseamnă corect, înseamnă multă iubire, iertare; lucruri atît de mari că nu se rostesc niciodată; şi aş mai spune Destin. Biserica mă interesează exclusiv din punct de vedere arhitectural. Îi admir însă pe cei care au puterea să-i Ierte pe cei care transformă biserica în ceva profitabil, meschin şi dominat de interese; îi admir pe cei care vorbesc de divinitate fără să deranjeze; pot să afirm că iubesc un om ca Dan Puric, de exemplu (fie că vreau sau nu, e un exponent în discuţia asta pe care am iniţiat-o, deşi pare băgat cam ca musca-n lapte, ei bine, nu e) tocmai pentru că Nu trebuie să explic lumii de ce. În urmă cu douăzeci de ani am decis că dumnezeu nu există. L-am invocat. I-am adresat o rugăminte, cu siguranţă ceva copilăresc şi stupid. Dar eram la răscruce. Vroiam un semn şi o explicaţie atunci, pe loc. Iar el mi-a arătat că Nu exist. Sau că nu există, cum am crezut eu atunci. Cîţiva ani mai tîrziu am avut un encounter cu the devil itself. Nu era un moment în care să fi cerut, ca înainte, vreo dovadă existenţială.
A fost o apariţie surprinzătoare şi o indicaţie precisă că, dacă ala Mare şi Rău există, clar şi ăla bun e pe acolo pe undeva. Chiar dacă mai Mic. Am ştiut sigur că e!
Cu cîţiva ani în urmă the devil mi-a făcut din nou o vizită. Bine, mă mai vizita el uneori. Dimineţile. Mă bucuram mult. Însemna că the good e şi el prin zonă. Era mulţumitor. A fost o vizită ciudată rău, da’ rău. Practic mi-a dat de înţeles că dacă îl accept around, voi avea parte de Fericire. Singura problemă e că nu mi-a dat de ales. A venit, m-a anunţat, şi-a luat tributul, a lăsat Fericirea în Casă şi a plecat. Din acel moment n-am mai avut nevoie de celălalt, ăla bun. Era întrupat în/de celălalt. Aveam tot ce-mi doream. Zi şi noapte. Fericirea. O pasăre mare cu aripi uriaşe şi albastre, cum scriam undeva printr-o capodoperă mai veche şi abandonată.
Noaptea trecută dumnezeu mi-a făcut o vizită. Prima. A venit dumnezeu şi m-a sărutat pe gură. Doamne, ce rău îi! Şi cît întuneric. Deci ăsta e firescul. Starea asta absurdă. De aceea dumnezeu ne sărută în fiecare zi, pe gură.
May 14th, 2007 at 10:27 am
fain post, si daca te obisnuiesti cu absurdul, in timp o sa ti devina normal. si da, Puric rulez.
July 23rd, 2007 at 5:21 pm
N-am să mă leg decât de primul paragraf, de ce? … pentru că atunci când l-am citit mi-am zis: “parcă mi-ar citi din suflet”. Ciudat?! Nici pe departe. Da, pur şi simplu am simţit că Miri mi-a deschis sufletul, ca pe o carte cu imagini, şi s-a apucat să scrie din ce-a văzut pe acolo. “Un pic cam atee, bine, necondiţionat, corect, iubire, iertare, Destin, cei care vorbesc de divinitate fără să deranjeze, Dan Puric, o rugăminte, copilăresc, răscruce, semn …iar el mi-a arătat că Nu exist.” Nici eu n-aş fi fost în stare să mă descriu atât de bine în relaţia cu Doamne-Doamne. De la partea cu “the devil itself” însă… m-a pierdut, din păcate.
Când eram prin liceu era la modă să te duci la psihologul şcolii (de fapt, un fel de consilier, whatever) şi… hop şi eu. Intru pe uşă, …parcă am apucat să mă aşez şi pe scaun, …îmi aduc aminte că eu nu puteam să zic mai nimic, că ea, deşi îmi vorbea pentru prima (şi ultima) oară, m-a citit aşa cum am simţit că mă citea Miri mai sus… şi mi-a spus, n-am să uit toată viaţa mea: “Se vede în ochii tăi golul care te despare de ceilalţi.”… şi-am plecat… ce mai era de zis?
Îmi vine uneori să vorbesc mult… apoi îmi vine să tac şi mai mult. Şi tac.
P.S.: mi-am permis să-ţi spun Miri… Iartă-mă! …şi cred că nu e prima dată… oare va fi ultima?!
July 23rd, 2007 at 8:49 pm
Doar daca vine sfarsitul lumii…