Dreamin’ (nesfîrşit)
Lasă-mă sa visez. Viaţa reală e acolo în vise. Trăirea primară e acolo unde cauţi cel mai puţin, între salteaua bej şi cearşaful alb care acoperă buzele care nu regăsesc curajul să viseze şi ziua. Buzele nu iubesc bezna. Dar întunericul pricepe cel mai bine buzele şi şoaptele lor. Întunericul e îngăduitor cu tine atunci cînd trebuie şi-ţi oferă protecţie. De tine, de ei.
Aşa că încă un vis… Îl spun şi apoi sub pînza albă caut, sau aştept, un altul.
Visul meu de acum înseamnă 16 pastile. Şase ore de somn. O cămaşă frumoasă şi luminoasă. Şi o ţigară care m-a făcut să mă-ntreb obsesiv dacă locul în care mă aflam era garsonieră, apartament cu două camere, dacă da, atunci de ce atît de mici, dacă garsonieră, cum dracu’ a fost făcută reîmpărţirea.
În visele mele sunt case multe. Casa în care am urat bună dimineaţa sau am capitulat cu rochia albă din in, am aşteptat nopţi şi săptămîni cu rochia gogoşar din bumbac pe pîntec, cu viscerele împrăştiate, am ascultat buzele altora, străine şi rele, şi gleznele lor grosolane în rochii verzi de vară. Casa în care ştergeam geamuri cu o pisică grasă. Casa în care grădiniţa de copii a existat o singură după-amiază şi a născut moarte.
În visele mele sunt rochii multe. Animăluţe mici. Grădiniţe şi copii. Păpuşi, mînuţe şi picioruşe familiare. Fiinţe încarnate în venele înguste şi vlăguite. Dar casele sunt mai prezente, mai pline, plăcut labirintice şi cu acuarelă pictate. Casele mele trăiesc.
Am adormit lîngă ea fără să ne ţinem de mînă. Ea rîdea. Eu gîndeam învălmăşit şi năvalnic, desenam romane într-un abandon necontrolat şi puneam întrebări multe. Mă miram, ca de obicei. Mă mir mult. Poate de aici numele.
Cînd am plecat era ziuă, dar parcă se făcuse mai noapte. Şi mi-au rămas în minte ochii verzi, cu genele incredibil tăciune, şi tenul măsliniu care strălucea atît de frumos şi firesc, chiar şi în întuneric. Genele lungi-tăciune pot fi mîngîiate dacă ai degete şi mîini mici, care cer lucruri. Rochia albă şi cureaua roşie din lac pot fi aruncate, pe un spătar de scaun aflat lîngă scrumieră. Pantofii… pantofii sport te pot ajuta să fugi. Atunci cînd devine convenabil. Dar Visele! Mă-ntreb dacă pot fi ele lepădate. Le percep deocamdată doar încarnate. Şi să le desprinzi din carne, cu mîini mici, moi, de copil mirat şi nesigure, e egal moarte.