simţ enorm şi văz monstruos

Gay care au făcut istorie. Nerecomandat minorilor, homofobilor conservatori şi lui Gigi Becali

După cum încep deja să observ anual, se duc dintre noi oamenii-oameni. S-a dus şi Adrian Pintea. Ce să mai zic? Stereotipii. Că am fost şi eu mică şi mi-a plăcut în Iancu Jianu. Că-l colecţionam în ilustrate. Că n-am fost la teatru să-l văd, în ultimii ani, decât o dată.

Postul ăsta l-am scris, cu ceea ce urmează mai jos, după ce a decedat Paler. Am multe drafturi în administrare, dar eu tot sper să mă pot prezenta acilea pe blog, cu fotografii, mai degrabă decât cu nişte vorbe iscate de anumite mood-uri. Am văzut că ele stârnesc şi revoltă. Nu vreau să supăr pe nimeni. Mi-ar plăcea să fotografiez mai mult, mai des, dar viaţa şi timpul ăstea, nemiloase, se cam pun împotrivă.

…. N-am zis nimic când a murit Octavian Paler. Simţeam că n-am nimic inteligent de zis. Nici acu n-am. Dar de câte ori se mai duce câte unul din oamenii-oameni mă gandesc mereu că unora din lucrurile inevitabile nu ştim să le facem faţă. Inevitabilul nu e neaparat firesc, nici măcar atunci când e cel mai firesc. Pe mine, de fiecare dată moartea cuiva m-a facut să mă întreb - şi sunt deja ani - cum voi reacţiona atunci când s-ar duce maestrul Dinică. Cel mai cel între dânşii, pentru mine, Gheorghe Dinică. Sunt convinsa că nu voi leşina pe scări sau unde mă voi afla atunci când voi afla, cerul n-o să mă ucidă sub greutatea lui, voi putea vorbi, n-o să plâng râuri, râuri şi nici n-o să cad la pat vreun an, doi, cum poate mi s-a întâmplat altă dată. Adică, voi putea merge mai departe. Pentru că deşi îl admir, foarte mult, şi mi-e drag, nu mi-a fost aproape, aşa cum ne sunt nouă oamenii. Nu m-a strâns în braţe atunci când mi-a fost greu şi nu m-a pupat pe frunte niciodată. Nu am râs vreodată pe o bancă în parc şi nu mi-a cumpărat îngheţată. Nu i-am dăruit şi nu mi-a dăruit niciodată o carte. Nu m-a încurajat cum face un părinte şi nu mi-a spus că ce-i al meu e pus deoparte, atunci când inima mi-a fost ruptă în bucăţi şi călcată în picioare. Nu m-a strâns de umeri cu ochii zâmbind atunci când credeam că viitorul şi fericirea mi-s pecetluite, şi nu a răsuflat trist şi obosit, dar încrezător că timpul “linge” rănile, atunci când eram prăbuşită. Şi totuşi, simt eu că voi simţi un Gol mare. O tristeţe adâncă. O senzaţie de greaţă şi plutire incertă. Iar în prima clipă, Groază. Atât de mare, că n-o să scriu Niciodată despre asta.

… pe tvr 2? wow…! primul barbat de care m-am indragostit! [blushing]

maria_1

maria_2

Copiii vechi şi noi

de 1 iunie, vă urez la mulţi ani tutulora