simţ enorm şi văz monstruos

E o putoare imensă în Bucureşti, în seara asta.

Lumea rîdea prin redacţie de Tăriceanu, că poartă papion în plină criză caniculară. Cum îmi place să fiu avocatul diavolului de cele mai multe ori, m-am gîndit să arăt lumii că nu e singurul.

Am ilustrat aici dorinţa mea de a renunţa la fumat. M-am apucat prosteşte în urmă cu cîteva luni de zile, chiar un an cred, din cauza unei perioade mai stresante la muncă; şi altele… La biro fumez puţin; dar dau gata pachetul seara, acasă, sperînd că mă pot relaxa suficient cît să pot dormi.

Aşa că am decis să recurg la strategia: pedalează în noapte pînă crăpi sau cazi lată şi dormi. Adică plec de la work la 21,30, şi pe la 22,15 mă aflu în stradă pedalînd, pînă după miezul nopţii. Cîteodată funcţionează. Astă seară am fost fericită că am dat peste un circuit marcat pentru biciclişti. Entuziasmul mi-a dispărut rapid cînd am descoperit că e imposibil să merg pe acest traseu din cauza buoilor şi vacilor care se plimbă pe el şi pe lîngă el, adică n-ai nici măcar cum să-i ocoleşti şi sunt suficient de surzi să nu audă cînd spui politicos “pardon”.

Aşa că am dat iar iama în stradă, living on the edge şi trăind nedisciplinat în trafic. Mai bine aşa. În plus, n-are nici un farmec dacă nu simţi motoarele maşinilor respirîndu-ţi în ceafă şi cochetez uneori cu ideea unei catapultări undeva departe and that’s the end of it… Îmi doresc o noapte bună. N-am fumat decît trei bucăţi cît am scris postul ăsta. Cîte una pentru fiecare paragraf şi juma de litru de suc.

… Şi nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu alea 21 de grame. Le caut încă. Sper să le regăsesc.

So… pentru cei/cele de credeau că nu se poate: ei bine, iată!

Motivul nefericirii mele, al faptului că mă topesc de căldură şi nu am ce îmbrăca, este că nu pot purta nimic din ceea ce purtam vara trecută. Zac aşadar, în şifonier, şase fuste, o rochie şi numeroase perechi de blugi! Luaţi-vă însă gîndul de la ele. Unele dintre ele sunt noi, and they’re mine! …Cîţi centimetri lipsă sunt acolo? 10-11, nu cred că mai mult. Noi să fim sănătoşi! Vă pup!

Integrată şi implicată intens în cîmpul muncii de doi ani şi ceva de zile, rareori am avut parte de-o vacanţă. Adică în afară de cele trei zile de paşti anul acesta nu ţiu minte să mai fi fost pe altundeva. Iar înainte să-mi dau duhul la biro şi să dorm în zilele libere, aşa de sărăntoacă eram încît mergeam numai pe jos sau stăteam acas’ pen’ că n-aveam bani nici de ratb. Well, dar vai, acele vremuri e de mult apuse! Inutil să spun că n-am ieşit nici măcar din ţară. Mi-am făcut paşaport cu două luni înainte de ianuarie 2007, iar acum pot să anunţ cu mîndrie că am un bilet de avion şi şedere away opt zile în august.

Acestea fiind spuse, e clar că n-am prea avut timp şi context să observ lucrul următor, cum că românilor le place să se distreze şi să se simtă bine. Şi reuşesc. Ştiu, e un clişeu, l-aţi citit probabil deja în o mie şi ceva de editoriale, dar eu pînă nu văz ceva myself, nu crez. Am fost şi am văzut deci.

Am fost şi am văzut cortul, micul şi grătarul. Burdihanele de macho îndreptate în direcţia fat & peasant girls of Românica. Şi cînd spun fat, oh, there’s nothing wrong with that, except when you’re 12 or 15 and you want all people to see that you can’t think of anything else but food. Bad food. And then, streched clothes.

Am fumat f puţin. Lîngă o apă. Am plasat cu vinovăţie absolută scrumul ţigării în scobitura unei stînci, iar la plecare am stins chiştocul şi l-am cărat după mine, pînă cînd drumul mi-a pus cu generozitate la dispoziţie un coş pentru depozitarea gunoiului.

Am admirat tonele de plastic şi rahaţii asortaţi din locurile ascunse sau mai puţin ascunse ale pădurilor. N-am fost curioasă să văd dacă românii folosesc hîrtie igienică de calitate sau nu. Iar pet-urile erau diverse.

Am dormit într-o cămăruţă cu cearşafuri lipicioase şi fără săpun în baie pentru care am plătit suma de un milion două sute de lei vechi. Am mîncat mîncare scumpă şi nu prea bună. But then again, aşa-mi trebuie dacă mă crez în continuare o prinţesă şi mă încăpăţînez să nu-mi prepar singură de ale gurii.

Sunt o fiinţă a extremelor. Se zice că-i un defect. Acum sunt un koala care semi-doarme cinci zile şi vrea în braţe, brusc sar pe picioare şi nu ţine nimeni pasul cu mine, alerg cu bicicleta printre maşini şi ploaie, aş urca şi muta munţii din loc. Pentru ca să cad brusc iar într-o letargie din care să mă avînt apoi iar isteric pînă obosesc. Un ritm greu de intuit şi deci o fiinţă dificilă. Of! De fapt, aşa fac copiii, chiar dacă la testare vîrsta psihologică mi’a ieşit… 38…

Da’ zilele astea am fost adaptabilă; societatea ar fi mîndră de mine; mi-am luat coşuleţ şi papuci din paie şi evantai cu roz pentru ratb. Plus pălărie de cowboy contra soare. Matrioşka n-am luat, că era scumpă.

Se pare că-s dependentă de e-mail. Accesoriul lor nelipsit - slipul şi micul; al meu - telefonul mobil ancorat adînc în realitate. Să-mi fie ruşine. La mici cu mine, pentru reabilitare!

Şi dacă cumva aţi înţeles altceva din ce am vrut a spune, ei bine, să vă vină mintea la cap! pentru că m-am simţit foarte bine în aceste două zile, clar voi mai merge, am respirat aer acolo unde dînsul se găsea şi am ascultat apă acolo unde clipocea. Şi mi-a fost de ajuns să mă reîncarc, un pic.

spun asta din scurta minivacanta de 2 zile prin padurile patriei.

pranzesc la gura diham; aici miroase a mici si ciorba de burta;

[later edit cu pozele brute by hashpe]

am trecut prin orasul sacele; f ciudat; mi se pare f jos/ arhitectural vorbind, fata de cat este dansul de intins;

… vine mancarea!

[azi, şapte a şaptea doomiişapte]