I had normality. For a week
Friday, August 17th, 2007Da, a fost frumos în vacanţă. Adică aievea întocmai cum speram şi ştiam că va fi.
Prima mea ieşire din ţară. La venerabila vîrstă de 20 de ani pe care o am. În Românica, ajunsă în faţa avionului Blue Air am simţit că pălesc. Avionul era mic pe dinafară şi ponosit pe dinăuntru. Însoţitorii de zbor au încercat să ne explice cum stă treaba cu măsurile de siguranţă şi salvare în caz că doamne fereşte; dar pînă la mine nu se auzea nimic pentru că nu interesa pe nimeni. Aşa că am strîns tare aparatul foto în braţe, resemnată că dacă va fi sa mor, o să realizez măcar atunci cel mai tare fotoreportaj al vieţii mele. Al morţii mele.
Mi-au plăcut norii pufoşi, ca nişte floricele - a se citi popcorn - ştiu că popcorn nu e pufos dar norii erau; am stat singură, că nu ni s-au dat locuri, n-am strîns mîna nici unui străin la decolare şi aterizare cum am văzut prin filme; pe scurt, a fost un zbor plictisitor şi senzaţia că avionul abia se mişcă m-a urmărit toată călătoria.
La sfîrşitul acesteia am avut un sentiment de linişte. Asfaltul italienilor era curat şi negru tăciune. Aerul, frumos respirabil. Şi nu m-am mirat. Ştiam!
Marele albastru. Nu filmul care îmi place mie mult, ci la Porto Venere. Am privit lumea de sus, stand deasupra Mediteranei. Nu cred ca pot compara cu ceva momentele alea.
După Porto Venere a urmat Bussana Vecchia, un sătuc turistic foarte frumos cu o grădină minunată.
Am mai trecut prin Genova, un oraş cu arhitectură stranie cel puţin spre port, fascistă, o Cubă europenizată aş spune. N-am făcut poze. În port, la San Remo, am mîncat îngheţată.
Am ajuns şi la Monaco. Land-ul bogătanilor. Puteai mînca de pe jos şi linge autobuzele uriaşe cu etaj. Jur!
La Imperia, unde am locuit, am facut un pic de baby-sitting cu nepoată-mea.
La întoarcere, tristeţea m-a izbit încă de pe aeroportul italian. Copiii români urlă. Fetele arată ca nişte centuriste, adică întocmai ca şi mamele lor. Mamele poartă haine mulate pe şunci, crezînd că arată sexi şi slabe. Greşit… Aurul e mult pe la urechile, gîtul şi încheieturile lor şi ale progeniturilor ce poartă roz aprins. La aterizare, toată naţiunea urla: “Am ajuns acasă! Cine zicea că România nu e frumoasă? (Eu ştiam că e frumoasă, dar în momentele alea am dat pentru prima oară dreptate expresiei - Păcat că-i locuită) Uite cîte lumini! Aici e plin de lumini! Aici nu face nimeni economie!!” Şi acel “aici nu face nimeni economie” a fost atît de sincer apreciativ, de plin de bucurie şi admiraţie încît am pus bărbia în piept şi m-am resemnat: da, am ajuns acasă….
