simţ enorm şi văz monstruos

Nepoată’mea se întoarce azi în locul în care s’a născut. O să’i duc dorul…

Nu mă întrebaţi de cînd a devenit blogul ăsta unul personal. Probabil că (d)in acest moment, nu pot mai mult de atît…

Şi mi-a plăcut. Cred că a fost cel mai liniştit moment al existenţei mele din ultimul timp. Mă gîndesc serios să mă mut acolo. Tre să mă interesez cam care e preţul pieţei pentru un loc de veci în zonă. O fi ieftin, o fi scump? Locul e retras, undeva lîngă Bucureşti, nu spui unde.

Gaiţele piţiponceau fîl-fîl, apa nu clipocea, că era lac, nici vîntul nu răzbea, soarele mîngîia holdele aurii, crucile mozaicate, buruienile împrejmuite şi părul meu arămiu şi moale ca de pisică persană. Iar eu am fost cuprinsă de un moment de serenitate!

După aia dum-dum! Prin pădure. Motorul torcea vrrrrruuuuummm! Noi cu viteză () printre şleauri. Şi deodată, poc! Am rămas de burtă înţepeniţi. Operaţiunea de salvare Land Rover cu burta înfiptă în pămînt a durat pînă tîrziu după înserat. Iar povestea mea - inspirată din Capra cu trei iezi, Soacra cu trei nurori, se opreşte aici. Şi o imagine, pentru posteritate. Mîna pe cord, fredonînd sensibil.

22 septembrie, Ziua Internaţională a Mobilităţii. A fost frumos la miting. Dacă aveţi poze, băgaţi un link aici. Videouri n-am pricipit cum se uploadează… Ce mi-a plăcut cel mai mult: pe lîngă fiecare biserică pe unde treceam, se întîmpla cîte o nuntă… Şi lumea se oprea şi ne fotografia.

azi i s-a rupt o unghie.

De cînd m-am tăiat anul trecut în policioara spartă de la baie, de mi s-a despicat mîna instantaneu dînd la iveală o carne roz si un os alb, am început să am parte din ce în ce mai des de următoarele momente onirice pe care le voi descrie mai jos.

E ca şi cum sparg din greşeală cu mîna un geam, doar că în braţe mă trezesc nu cu cioburi, ci cu bolduri. Evident pe partea intens vascularizată a încheieturii. Acele sunt înăuntru iar eu încerc plină de groază să le ghicesc poziţia şi le scot smulgîndu-le prin carnea care iniţial nu prezintă nici un fel de răni. Acele au o viteză uluitoare îndreptîndu-se spre inimă, purtate de fluxul sanguin.

Aseară teroarea a depăşit orice fel de limită. M-am trezit brusc cu ace de cusut şi bolduri în dreptul fiecărei articulaţii de la mîini şi de la picioare. Nu puteam să mă împart în opt locuri deodată ca să scot multitudinea uriaşă de împunsături. Eram sortită morţii şi ştiam asta. La un moment dat un ac din ăla mă va împunge în inimă şi voi crăpa definitiv.

Pînă cînd am ajuns la Urgenţe acele se împrăştiaseră prin tot corpul. Le simţeam dar nu erau vizibile pentru că, din nou, carnea se închisese la loc. Mi-au conectat vîrfurile picioarele la un fel de aparat cu laser şi verdictul a fost ca acele sunt acolo, în corp, dar nu se ştie exact poziţionarea lor. Mi-au despicat cu bisturiul ambele mîini şi picioare, pe întreaga distanţă dintre articulaţii, pe faţă şi pe dos. Fără anestezie.

Înainte să apuce să-mi scoată vreun ac am fost agresată de un alt pacient al spitalului, pesemne de la secţia celor duşi cu capul, în prezenţa cadrelor medicale care nu au mişcat un deget. Am strigat că voi depune o plîngere, aşa ceva nu este posibil, tocmai săptămîna trecută a avut loc un episod asemănător la spitalul Sf. Pantelimon din capitală, am văzut eu la Ştirile Pro Tv!

Tăiată din călcîi pînă-n umeri şi cu bandaje pline de rivanol te-am căutat dar nu erai de găsit. Jucai baschet. Iar eu, în mod ciudat, încă nu am crăpat. Doar somnul îmi mai joacă feste.