Eram în Germania. De unde, n-aş putea să spui întrucât nu m-am transbordat niciodată în Germania. Să se tragă visul din faptul că la sfârşitul lunii, de revelion, ar fi trebuit să fiu în Austria la săniuş, dar nu-s? Pardon, nu la săniuş, ci la sportul ăla cu nişte baghete de ţi le pui sub tălpi şi tai zăpada-n lung şi-n lat. Ştiţi voi care. La care aş fi făcut eu buf din 5 în 5 metri şi-apoi aş fi intrat cu căpăţâna-ntr-un copac, aş fi căzut adânc în visare, m-aş fi trezit cu cucuiul mare dar aş fi avut puterea să spun senin “Am trăit-o şi p-asta” după care nu m-aş mai fi urcat călare pă ele niciodată.
Deci, dragilor. Eram în Germania. Nu ştu cu ce treburi. Eram cazată la hotel. Păi da! Trebuie să vă spun că erau acolo foarte mulţi români. Mulţi ştiau nemţeşte. Nu-i dibuiai uşor, adică nu numai după vorbă, ci trebuia să cunoşti una-alta şi despre port. Românaşii noştri făceau tot felul de afaceri pe care le dezvoltau frumos după ce le preluau de la alţii. Câştig să iasă, că românu-i campion. Mă aflam, deci, într-o lume pestriţă şi dangerous. Trebuia să fii atent bine cui acorz încredere sau nu. Chiar în camera mea de hotel, găsisem costumaţiile a nişte româncuţe care făcuseră pe craciuniţele, renii şi spiriduşii sexi prin localurile nemţălăilor, aşa încât dacă se întâmpla ceva şi statutul meu acolo - sus pus - dispărea cumva - că ştiţi şi voi cum se întâmplă-n vise, sau în viaţă, mă puteam lejer deghiza şi duce munca cinstită a dânselor mai departe.
Dar, nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre fenomenul din faţă, de lângă hotel, în fine, despre pârtia atipică ce se afla acolo şi care era, trebuie să fi fost, atracţia oraşului. Nu era vorba despre o pârtie de schi. Nici despre una de săniuş. Era o pârtie de… apă. Da. O pârtie absolut uriaşă, la fel de mare ca cele mai mari pârtii pe care le-ai văzut, şi pe care curgea multă apă. Verde. Deci apa curgea cuminte în jos. Sau cel puţin, asta a fost prima impresie. Ulterior am văzut cum se derulau de fapt lucrurile: de jos, de la baza pârtiei, venea către tine un val, şi când îl vedeai că se înalţă el aşa măreţ, atunci trebuia să-ţi dai drumul în jos pe apa cea frumos curgătoare. Deasupra, se afla chiar şi un afişaj electronic care îţi anunţa diametrul valului. Da, aţi auzit bine. Di-a-me-tru. Valul nu era chiar aşa cum îl ştim noi. Valul era de fapt un cerc uriaş de apă, învolburat şi cu apa din el rotindu-se în sensul rotirii acelor de ceas. Poate era chiar un fel de timp. Mă gândesc că senzaţie mai de “living on the edge” ca intrând în valul ăla verde cu diametru mare sau chiar mic - nu se mai ezistă pe pământ, clar!
Deci, lumea se dădea întruna pe val, eu eram cuminte şi mă uitam, nu simţeam nici cea mai mică tentaţie, valurile aveau sub 10 metri, pâna în momentul când s-a afişat un val de 39 de metri. Nu mai e nevoie să vă arat cât de înalt e un val de 39 de metri, da, că nici n-aveam nevoie de afişaj să ştiu că valul ăla era cel mai înalt ever de venise până atunci de la baza pârtiei. Şi cel mai agitat. Valul ăla mă sorbea! Şi m-am aruncat instantaneu supt el. Şi ce senzaţii! Ce trăiri! Ce nebunii! Trecem peste, că n-am cum să vi le esplic, ştiu doar că în vise trăirile sunt mari-uriaşe şi nu le uiţi uşor nici după ce te-ai trezit. Şi mai ştiu că m-am aruncat sub valurile ălea care cred că au ajuns şi la diametrul 49, de mai multe ori, deci în mod repetat.
Acum, nu ştiu dacă să mai continui cu povestirea că devine un pic cam bizar şi nu ştiu relevanţa, dar totuşi o să povestesc. Ideea e că, cum mă lăsam eu aşa pradă valului, am văzut o scenă de câteva ori care mă lăsa mască. Mai din spatele hotelului aşa, un copil sărea de la etaj - dintr-o clădire paralelă, singur sau însoţit de o sanie, care să-i facă aterizarea mai… uşoară, sperând că poate cădea şi el pe pârtia noastră şi poate fi luat de val. Acum, parcă mi se înfigeau pumnale în inimă de grijă de fiecare dată, întrucât copilul nostru nu a nimerit nici măcar o dată în apropierea valului, era mult prea departe şi nimerea de fiecare dată într-un gard care delimita cele două terenuri pe care erau amplasate clădirile. Problema e că mi-era tare teamă să nu-şi spargă capu’, căci tare aproape era să i se întâmple asta. De fiecare dată un grup de indivizi îşi făcea apariţia, culegea copilul care urla să fie lăsat în pace, după care scena se repeta.
Ideea e că la un moment dat s-a închis pârtia. Se făcuse noapte. Toata lumea o fugit pe la căşile lor. Şi, la scurt timp de la asta, se îndreaptă către hotel un mic alai. Ce se întâmpla? Copilul era de fapt român, şi nici măcar nu era copil, ci un bărbat mare, rămas la stadiul de om mic. Şi vroia şi el să se dea o dată pe pârtie, măcar acum, măcar o dată, că nu mai era aglomeraţie. Şi în sfârşit, familia i-a permis lucrul ăsta. Nemţălăii au fost foarte amabili şi au reconstruit această minunată maşină a timpului permanent prezent, de culoare verde, pentru copil. Copilul s-a dat. Sper că i-a plăcut. Ştiu doar că eu n-am mai apucat şi, deşi valul era de intensitate medie, tot am simţit un mic regret că nu m-am dat o dată cu el, doar să-l încurajez. Nu vroiam însă să se interpreteze că-i stric momentul şi să-l incurc în vreun fel. Mai ales că nu ne cunoşteam.
După care… după care nu mai contează. M-am dus noaptea în grădină şi m-am plimbat. Aşa-i că v-aţi plictisit amarnic?
şi mi-a adus şi un spiriduş al casei mic şi ghiduş. Da, Mak, spiriduşul face o treabă a naibii de bună încât aproape îmi vine să te cert că nu mi l-ai dat mai demult! 
