Am şi eu o mică nedumerire crescîndă care creşte, creşte, creşte de fiecare dată ca o gogoaşă înfuriată.
Există oameni. Oameni cu care ai intrat în contact doar ca să le ceri ajutorul, pe care îi vezi rar - cu toate că apar “la televizor” în fiecare seară, oameni care te ajută şi te salută cu drag în rarele ocazii cu care deci interacţionezi. Oameni impecabili. Respect lor.
Mai există oameni pe care îi vezi zilnic la o şedinţă în cei 6 metri pătraţi alocaţi, de doi ani de zile şi care nu te salută niciodată. Opţiune personală de manageriere a timpului, deh.
Şi există şi oameni superbi, chipuri angelice, ce dau bine pe sticlă, femei pe numele lor, care îşi întemeiază familii, îşi doresc copii, sunt implicate în diverse campanii sociale pentru care sunt ca o emblemă; şi din a căror guriţă gingaşă ies des astfel de cuvinte “ţiganii nu sunt oameni” “ei nu au nici un drept să trăiască-n România”. Şi o spun natural, cu încredere că vei fi de acord, că doar gingaşi şi sensibili suntem cu toţii şi o apă şi-un pămînt. Şi inima mea o simt - urcă întîi pînă-n gît, blocînd cuvintele; şi pică apoi vertiginos şi cu viteză galopîndă pînă în talpă, unde se aşează ca un cui. Şi rămîne acolo gemînd prosteşte şi inutil.
Nedumerirea o extrageţi singuri. E ceva cu oamenii - oameni… bla-bla… hrrr-hrrr… mrrr-mrrr….
