Şi tot în satul meu, pe marginea lacului, pe drumul ce duce din sat spre reşedinţa de comună, se întindea o plantaţie de duzi. Au lăsat’o să se usuce după care au băgat drujba. În inima plantaţiei se ridica o casă, un fel de vilă boierească, cu arhitectură specifică deja amintitei Câmpii Române; mult mai răsărită decât restul caselor ţărăneşti - era, cum spuneam, o casă boierească; o vedeam de pe balconul de la etaj, pe malul celălalt al lacului, în amurg. Era frumoasă. Am întrebat prin sat, nimeni nu ştia nimic despre proprietari; am întrebat la primărie iar Marinică, acest Hrebe local, mi’a spus că o să le transmită proprietarilor că mă interesează. N’a mai dat nici un semn iar când n’am mai avut răbdare şi l’am sunat m’a anunţat că proprietarii sunt în Franţa şi urmează să vină.
Era, deja, prea târziu. Mai întâi au cedat grinzile şi s’a prăbuşit acoperişul. Aoi a început să dispară, încetul cu încetul. Acum… Acum n’a mai rămas decât un maldăr de gunoaie care creşte încontinuu.
N’am fotografiat’o. Şi’mi pare rău…