How about your medication?
Saturday, April 26th, 2008… M-am trezit cu greu după ce alarma telefonului a sunat cam o oră şi douăzeci de minute. Doar un zgomot infernal ce se auzea de jos m-a făcut târziiiiu să mă dau jos din pat. Era de fapt spaima. Spaima ca ar putea cumva să demoleze casa de langă mine. Cumpărată de cineva care a mai demolat alta, la doar câteva case distanţă. Am făcut totul rapid şi impersonal. Am fugit pe scari cu părul ciufulit şi electrizat. Adică cu un un fir de ciuf în cap. M-am uitat în stânga, la casă. Era tot acolo şi era singură. Lacătul îi atârnă încă pe uşă. Geamurile sunt tot sparte după ultima rundă de furat lemn şi cărămizi.
În dreapta am depistat imediat şi sursa zornăitului înfiorător. Oamenii tăiau iarba cu o maşină de tuns. Şi atunci m-a izbit. Mirosul violent. Primul obiect de care s-a lipit ochiul meu somnoros au fost bocancii. Bocancii grei şi înalţi mînjiţi de iarbă. Aş putea zice că erau mânjiţi ca şi cu sînge. Pur şi simplu duhnea. Te izbea. Te lovea direct în moalele capului. Bocancii şi picioarele până la genunchi erau verzi. Un verde lichid. Stropi de iarbă amputată. Dacă nu era atât de violent mirosul poate te-ar fi îndemnat s-o paşti pe toată care mai rămăsese. Făceau cu schimbul. Omul cu bocancii de pe asfalt obosise şi venise rândul altuia să-şi împroaşte încălţările ca într-un ritual.
Pe Berzei maşinile erau parcate peste tot. Tu singur puteai să te strecori, dar o mamă cu un copil în cărucior de exemplu n-ar fi avut nici o şansă. Şi atunci am simţit prima tensiune în mâini. Mi-ar fi fost bun un ciocan. Mai incolo, pe drum, m-am înveselit un pic. Un căţel urît alerga cu lesa tîrîş. Şi sărea ca la concurs. Asta mi-a smuls un zîmbet. Fleoşc, hrrrrr, hîîîrşt. Scuipatul stăpînului m-a readus, de pe planeta cu căţei alergători.
Troleibuzul scîrţîie. În stânga mea sunt un băiat şi o fată. Vorbesc. Ea are o voce ca o tînguailă. Şi nu se opreşte. Se tînguieşte. Mă uit la ea, are o figură normală, n-ai zice că e ea sursa vocii tînguite, ca de bocitoare bătrînă. Vorbeşte. El îi răspunde. Ei îi place de un băiat. E veselă. E veselă dar se tînguieşte. Nu reuşesc ca de obicei să mă concentrez la cartea mea. Nu mi s-a mai întîmplat. Tînguiala mă termină. Îmi tot ridic ochii dintre file, doar doar tînguitul o înceta. Nu încetează. Se tînguieşte din ce în ce mai mult, se tînguieşte pe tonalităţi din ce în ce mai înalte. Venele de la mîini îmi zvîcnesc. O urăsc pentru că nu mă lasă să fiu, doar eu şi cartea mea şi scîrţîitul insesizabil. Vreau un ciocan. Să-l ridic cu avînt deasupra capului. Să… Şi atunci pieptul ar răsufla uşurat, pocniturile din tîmple ar înceta şi mîinile s-ar relaxa şi ar atîrna moi pe lîngă corp ca după un masaj cu creme aromate.
Eu sînt bine. Am ajuns la birou.
