Joi, 31 iulie, lansăm CICLOTEQUE printr-un marş al bicicletelor de toate felurile.
Pornim la 11:00 din parcarea dintre Atheneul Român şi Fundaţiile Regale (Biblioteca Centrală Universitară) şi mergem până la Facultatea de Drept, unde inaugurăm Cicloteque, primul centru de închiriat biciclete din Bucureşti. Mai multe detalii pe pagina proiectului.
Te aşteptăm alături de noi!
Deci: ce s-a intamplat? Pai, nu foarte multe. S-a facut ca m-am programat, dupa vreo 7 ani de amanari, pentru operatia de deviatie de sept. Pentru ca nu se mai putea. Pentru ca eram de ani de zile ametita. Pentru ca dupa cum stiti nu dormeam mai deloc. Pentru ca nu puteam face nici un fel de miscare. Pentru ca daca urcam scari, faceam trei abdomene sau ma smiorcaiam un pic (si eu ma smiorcai destul de mult) se infunda nasul instantaneu, ma lua durerea de cap si dureros ramanea. Pentru ca nu dormeam. Pentru ca ma sufocam. Pentru ca aveam dureri toracice. Pentru ca ameteala din capul meu nu disparea nici o secunda si aveam senzatia ca pe langa lipsa oxigenului din creier, imi lipseste cu desavarsire mintea din cap. Si pentru ca de acum 2 ani, de cand am slabit alea 15 kile brusc si mi s-a inrautatit foarte tare situatia cu coloana cervicala, nu am putut face nici un fel de miscare ca sa-mi ameliorez starea. Si munca 13 ore la birou nu ma ajuta. Si deci am hotarat sa redevin OM…
La consultatie domnul doctor s-a mirat destul de tare spunand ca nu-si da seama ce fel de traumatism a putut sa provoace o deviatie asa nasoala. Eu am pus totul pe seama timpului care trecuse si in care nu facusem nimic altceva decat sa torn in el, ani de zile, picaturi. Daca imi luai picaturile ma terminai.
Analize. Spital. Mancare de spital. Sala de dinainte de operatie. O sala cu oameni sedati, neglijent acoperiti, care vomitau pe ei si care strigau ca le vine sa vomite. Eu care incercam sa atrag cuiva atentia ca oamenii aia se simt rau. Halatele albe treceau pe coridor nepasatoare, vazandu-si fiecare de ale lui. Atunci am decis sa nu ma mai torturez singura si sa fac pasul in afara salii. Sa stau pe hol. Daca nu statem pe hol, fugeam. Brancardierul a venit sa ma inveseleasca. M-a impins la loc in sala si, pe fundalul gemetelor oamenilor alora ce-mi pareau muribunzi, mi-a dansat un dans popular pleznind din degete. Era imbracat in verde. Iar el era rosu la piele. Omul verde cu rosu mi-a dansat ca intr-un film bizar, ca-n Twin Peaks (n-am fost niciodata fan) intr-o sala in care mie mi se parea ca se moare. Iar el credea ca ma incurajeaza cu asa un gest. Apoi a facut ceva mai uman, i-a incurajat si pe “muribunzii” din “salon”. Si le-a spus ca o sa aiba grija de ei. El, brancardierul verde, pielea rosie pe care doamnele il strigau in gluma si din toti plamanii, CrisTAXI! Iar el se infiinta rapid ca un titirez bicolor.
Anestezie. Altii spun ca anestezia totala le aduce o stare de pace. Eu simt ca imi aduce o stare de moarte. Incepe cu intepaturi oribile in piept si in inima. Toate esecurile vietii mele ma impung in piept in acel moment. Si spun abia miscand din buze “isi face efectul… nu ma mai intrebati nimic… nu mai conteaza absolut nimic…” Wow, ce dramatic. Ma uit la Pozele de mai sus si rad. Vreau sa radeti si voi. Am ras mult cand le-am facut. Pentru ca ipostaza in care ma aflam era absolut inedita si nefireasca. Si pentru ca aratam ca un CLOVN. Daca as fi troznit din degete ca brancardierul, si as fi indoit un pic stangaci din solduri, cum fac atunci cand incerc sa dansez, as fi fost EL. Brancardierul CLOVN CrisTAXi. Alias Miri-Pinocchio.
Operatia trebuia sa dureze o ora. A durat trei. Cam de la inceput si-au dat seama ca ceva este in neregula. Probabil de la prima miscare esentiala, oasele si cartilagiile – care, mi s-a explicat ulterior – erau moi ca ale unui copilas mic-micut - s-au sfarmat si nasul nemaiavand suport s-a intins frumos pe fata mea mirifica. A inceput carpeala. Indreptarea septului si reconstructia nasului. Sunt inclusiv posesoarea unui implant. Pacat ca au gresit locul – am glumit mai tarziu, ca e pacat sa am implant si sa nu fie acolo unde i se simte lipsa… Am devenit constienta pe la sfarsitul operatiei. Cineva intreba daca e bine asa si simteam cum imi trag de piele, cosandu-ma. N-am putut deschide ochii inca vreo doua ore. Eram extraordinar de lucida si puteam realiza miscari maiestre cu mana dreapta. Nu intelegeam cum de-mi pot cere sa dorm. Ce daca toata lumea doarme dupa operatie!! MIE imi era ingrozitor de frig si ma durea coloana cervicala atat de tare incat as fi preferat sa mor decat sa mai indur chinul ala. Nu-si dadeau seama ca ma doare coloana. Mana mea desena harnic prin aer. Scriam cuvinte. Nu puteam vorbi dar puteam scrie. Am cerut hartie si pix. Mi-au dat un pix si niste retete. Le-am explicat ca eu nu pot dormi. Ca sunt lucida. Ca mi-e frig si ca am dureri groaznice de coloana. Si in starea aia de luciditate continua am ramas mult timp. Zile in sir. Cat timp am fost in spital. Nu am putut dormi aproape deloc.
Lucrurile merg spre bine. Mai dureaza cateva saptamani pana sa nu mai doara. Dar RESPIR. Nu mai sunt ametita. Si simt ca voi putea face mai multe pentru mine si sanatatea mea actualmente subreda. Primul pas a fost facut. Si uite cum vorbesc ca-n carti! Si apropo de carti, am decis sa nu mai citesc “Viata cea noua”, Orhan Pamuk. Dupa “Fratii Jderi”, este a doua carte pe care nu o pot duce la bun sfarsit. In ceea ce-i priveste pe Jderi, mi-am dat seama dupa jumatate de pagina ca va fi o carte care imi va ramane necunoscuta. Din “Viata cea noua” am citit trei sferturi. Simt ca o pot duce la capat, dar nu vad sensul. Am pierdut foarte mult timp cu ea. Am citit acusica, cat ai zice “operatie”, “Umbra” lui Ismail Kadare. De care am mai citit acum vreo doi ani “Aprilie spulberat”. Frumos. Foarte frumos! De vreo doua zile nu mai scuip sange, asa ca v-am pupat!
am urit intotdeauna spitalele. acum ma aflu intr-unul de aproape o saptamana. scriu din plictiseala. scriu pentru ca imi pleznes
te capul daca incerc sa citesc ceva. nici cartea nu ma inspira. am citit-o o vreme in troleu, cand mergeam spre birou sau ma intorceam acasa. de la alea cateva pagini pe zi, as fi crezut c-o duc la bun sfarsit. ei bine, viata cea noua a lui orhan pamuk e una din cele mai enervante carti pe care mi-a fost dat sa pun mana. in fine. imi place Mancarea de spital pentru ca nu ma simt vinovata cand o arunc la gunoi. imi place ca sint vioaie pt ca simt nevoia sa dezinfEctez totul in jurul meu nonstop. imi place ca sunt singura si ca aproape am pace. nu-mi place ca e cald. nu-mi place ca sunt prea putini oamenii-oameni, iar discrepanta e atat de uluitoare incat devine fizic dureroasa. am incheieturile vinete de la perfuzii. am pielea fina. sensibila. venele nu-mi mai sint de folos. mi-e mai util fundul, dar dEja devine mult prea dureros. abia astept sa-mi pot sufla nasul, puternic si adevarat. sa vad mucii verzi in servetel. m-am saturat de sangele asta imbacsit pe care-l tot scuip. sange de bucuresti. daca as fi crescut si trait la tara n-ar mai fi fost prafos ci purpuriu. cred.
am invatat ca problemele netratate pot ajunge sa-ti afecteze in intregime viata, viitorul. as vrea sa dau timpul inapoi si poate lucrurile pe care le-am trait acum s-ar fi intamplat mai usor. e pacat ca o situatie de rutina s-a transformat in ceva care acum imi pare atat de grav. poate o sa scriu candva despre asta. acum vreau doar sa scriu haotic si egoist. despre ouale scarboase din farfurie - eu nu mananc oua. niciodata. despre compotul pe care I’ll astept cu drag,. despre ursuletul mic pe care I’ll port -mi tine de urat. despre parculetul cu bancute din curtea spitalului, in care nu am curaj sa ies pentru ca prefer alienarea. despre faptul ca perioada pare interminabila, confuza, si nici macar nu stiu daca prefer sa merg acasa sau sa raman aici si sa uit de Mine.
poate. ca o sa scriu candva despre asta. daca lucrurile ies bine. pana atunci , va puteti amuza cu niste poze facute aici si pe care le-am urcat in FLICKR. -vezi meniul din dReapta blogului. probabil puteam sa le pun direct in blog. nu m-am dumirit cum. telefonul asta are momente cand e destul dE enervant. pozele sunt dragute. sint funny. nu dor. habar n-am cum arata de fapt. deci atat. gelu, o sa studiez problema cu ghemotoacele de par pentru valjeani la intoarce e. problema e ca el personal se simte atras exclusiv de sireturi 
… şi da, mai trăiesc.
