PINOCCHIO
Deci: ce s-a intamplat? Pai, nu foarte multe. S-a facut ca m-am programat, dupa vreo 7 ani de amanari, pentru operatia de deviatie de sept. Pentru ca nu se mai putea. Pentru ca eram de ani de zile ametita. Pentru ca dupa cum stiti nu dormeam mai deloc. Pentru ca nu puteam face nici un fel de miscare. Pentru ca daca urcam scari, faceam trei abdomene sau ma smiorcaiam un pic (si eu ma smiorcai destul de mult) se infunda nasul instantaneu, ma lua durerea de cap si dureros ramanea. Pentru ca nu dormeam. Pentru ca ma sufocam. Pentru ca aveam dureri toracice. Pentru ca ameteala din capul meu nu disparea nici o secunda si aveam senzatia ca pe langa lipsa oxigenului din creier, imi lipseste cu desavarsire mintea din cap. Si pentru ca de acum 2 ani, de cand am slabit alea 15 kile brusc si mi s-a inrautatit foarte tare situatia cu coloana cervicala, nu am putut face nici un fel de miscare ca sa-mi ameliorez starea. Si munca 13 ore la birou nu ma ajuta. Si deci am hotarat sa redevin OM…
La consultatie domnul doctor s-a mirat destul de tare spunand ca nu-si da seama ce fel de traumatism a putut sa provoace o deviatie asa nasoala. Eu am pus totul pe seama timpului care trecuse si in care nu facusem nimic altceva decat sa torn in el, ani de zile, picaturi. Daca imi luai picaturile ma terminai.
Analize. Spital. Mancare de spital. Sala de dinainte de operatie. O sala cu oameni sedati, neglijent acoperiti, care vomitau pe ei si care strigau ca le vine sa vomite. Eu care incercam sa atrag cuiva atentia ca oamenii aia se simt rau. Halatele albe treceau pe coridor nepasatoare, vazandu-si fiecare de ale lui. Atunci am decis sa nu ma mai torturez singura si sa fac pasul in afara salii. Sa stau pe hol. Daca nu statem pe hol, fugeam. Brancardierul a venit sa ma inveseleasca. M-a impins la loc in sala si, pe fundalul gemetelor oamenilor alora ce-mi pareau muribunzi, mi-a dansat un dans popular pleznind din degete. Era imbracat in verde. Iar el era rosu la piele. Omul verde cu rosu mi-a dansat ca intr-un film bizar, ca-n Twin Peaks (n-am fost niciodata fan) intr-o sala in care mie mi se parea ca se moare. Iar el credea ca ma incurajeaza cu asa un gest. Apoi a facut ceva mai uman, i-a incurajat si pe “muribunzii” din “salon”. Si le-a spus ca o sa aiba grija de ei. El, brancardierul verde, pielea rosie pe care doamnele il strigau in gluma si din toti plamanii, CrisTAXI! Iar el se infiinta rapid ca un titirez bicolor.
Anestezie. Altii spun ca anestezia totala le aduce o stare de pace. Eu simt ca imi aduce o stare de moarte. Incepe cu intepaturi oribile in piept si in inima. Toate esecurile vietii mele ma impung in piept in acel moment. Si spun abia miscand din buze “isi face efectul… nu ma mai intrebati nimic… nu mai conteaza absolut nimic…” Wow, ce dramatic. Ma uit la Pozele de mai sus si rad. Vreau sa radeti si voi. Am ras mult cand le-am facut. Pentru ca ipostaza in care ma aflam era absolut inedita si nefireasca. Si pentru ca aratam ca un CLOVN. Daca as fi troznit din degete ca brancardierul, si as fi indoit un pic stangaci din solduri, cum fac atunci cand incerc sa dansez, as fi fost EL. Brancardierul CLOVN CrisTAXi. Alias Miri-Pinocchio.
Operatia trebuia sa dureze o ora. A durat trei. Cam de la inceput si-au dat seama ca ceva este in neregula. Probabil de la prima miscare esentiala, oasele si cartilagiile – care, mi s-a explicat ulterior – erau moi ca ale unui copilas mic-micut - s-au sfarmat si nasul nemaiavand suport s-a intins frumos pe fata mea mirifica. A inceput carpeala. Indreptarea septului si reconstructia nasului. Sunt inclusiv posesoarea unui implant. Pacat ca au gresit locul – am glumit mai tarziu, ca e pacat sa am implant si sa nu fie acolo unde i se simte lipsa… Am devenit constienta pe la sfarsitul operatiei. Cineva intreba daca e bine asa si simteam cum imi trag de piele, cosandu-ma. N-am putut deschide ochii inca vreo doua ore. Eram extraordinar de lucida si puteam realiza miscari maiestre cu mana dreapta. Nu intelegeam cum de-mi pot cere sa dorm. Ce daca toata lumea doarme dupa operatie!! MIE imi era ingrozitor de frig si ma durea coloana cervicala atat de tare incat as fi preferat sa mor decat sa mai indur chinul ala. Nu-si dadeau seama ca ma doare coloana. Mana mea desena harnic prin aer. Scriam cuvinte. Nu puteam vorbi dar puteam scrie. Am cerut hartie si pix. Mi-au dat un pix si niste retete. Le-am explicat ca eu nu pot dormi. Ca sunt lucida. Ca mi-e frig si ca am dureri groaznice de coloana. Si in starea aia de luciditate continua am ramas mult timp. Zile in sir. Cat timp am fost in spital. Nu am putut dormi aproape deloc.
Lucrurile merg spre bine. Mai dureaza cateva saptamani pana sa nu mai doara. Dar RESPIR. Nu mai sunt ametita. Si simt ca voi putea face mai multe pentru mine si sanatatea mea actualmente subreda. Primul pas a fost facut. Si uite cum vorbesc ca-n carti! Si apropo de carti, am decis sa nu mai citesc “Viata cea noua”, Orhan Pamuk. Dupa “Fratii Jderi”, este a doua carte pe care nu o pot duce la bun sfarsit. In ceea ce-i priveste pe Jderi, mi-am dat seama dupa jumatate de pagina ca va fi o carte care imi va ramane necunoscuta. Din “Viata cea noua” am citit trei sferturi. Simt ca o pot duce la capat, dar nu vad sensul. Am pierdut foarte mult timp cu ea. Am citit acusica, cat ai zice “operatie”, “Umbra” lui Ismail Kadare. De care am mai citit acum vreo doi ani “Aprilie spulberat”. Frumos. Foarte frumos! De vreo doua zile nu mai scuip sange, asa ca v-am pupat!
July 23rd, 2008 at 9:44 pm
Ultima poză este năucitoare. Call me sick, allright.
July 23rd, 2008 at 9:50 pm
si mie imi place! e una dintre cele mai amuzante. tocmai imi scosesera primul pansament, cel de la baza nasului si meshele din el. sangele imi curgea in gura si trebuia sa tin sub barbie o tavita in care sa se scurga. naaaaais
July 24th, 2008 at 9:35 am
Shit niggarette, i’m next, ca sa zic asa. De vreo 9 ani imi tot fac curaj sa ma apuc de operacao. Da’ cand te vad asa chinuita, iar imi trece orice chef. Desi, stiu ca trebuie…
Singurul lucru bun care-mi rezulta din povestea ta e ca nu sunt singurul care nu a reusit sa duca la bun sfarsit o carte de Orhan Pamuk. Get well soon, soro, sa mai ranjim la oribiliciuni in uzina!
July 24th, 2008 at 9:45 am
M-oi ranji eu la vederea sangelui meu, dar cu ala de mi-l prezinti tu zilnic sa stii ca tot nu ma voi obisnui vreodata!
July 24th, 2008 at 10:05 am
de-aia te-am intrebat si eu ca si eu am deviatie…totusi cica peste 50 la suta din oameni au intr-o forma mai mica sau mai mare asa ceva…la mine a observat-o un ORL ist … insa doamne fereste sa ajungem pe mana doctorilor…sotul meu spune ca daca va fii vreodata bolnav sa ii scot patul si sa il pun in camp.
apropos daca tot suntem la capitolul operatii - cu riscul sa iasa un post prea lung as dori sa relatez din proprie experienta cum decurge o operatie de scos polipi la noi in RO, la cel mai bun doctor ORList din Cluj (acu 15 ani am avut)…copilul e legat de maini si de picioare cu cearceafuri, asistenta il tine in plus de picioare sa nu loveasca in burta doctorului cu picioarele legate…pt anestezie doctorul insereaza 2 sarme profund in nasul copilului…la capatul sarmelor este niste vata imbibata in ceva anestezic….nu trec 2 minute si doctorul incepe sa taie…copilul zbiara cat il tin rarunchii pt ca simte tot….asistenta il tine bine si cu maxim profesionalism…
ar trebui facuta o baza de date cu experiente din-astea reale ca sa stie omul la ce sa se astepte cand merge la operatie.
July 24th, 2008 at 10:27 am
Ana, gandeste-te ca lucrurile alea s-au intamplat cu 15 ani in urma. Care perioada cred ca a fost cea mai nasoala pt noi romanasii. Eu de exemplu am traume psihice legate de mersul la dentist, motiv pentru care din copilarie nu am mai dat pe acolo decat o data. Dar frica mea nu inseamna ca lucrurile nu s-au imbunatatit. Sunt doua lucruri diferite. Inseamna doar ca va veni un moment cand, cu toata bunavointa, nu se va mai putea face nimic pentru dintii mei. Atat.
Da, baza de date propusa de tine ar fi interesanta si nu ar mai mira pe nimeni. Pentru ca ne asteptam cu totii sa auzim numai lucruri “horror” despre sitemul sanitar romanesc.
Eu propun baza de date cu medici care au salvat vieti cand nimeni nu mai credea ca se poate face ceva. Si sint convinsa ca am avea ce citi. Si nu radeti de mine. Am traume uriase legate de medici si spitale si chestiuni medicale. Dar am capacitatea de a vedea jumatatea plina. Si mi s-a parut miraculos cum au scapat unii oameni cu viata, din experiente oribil de sangeroase, datorita maiestriei medicilor. Unii dintre ei sint chiar inzestrati. Iar situatii de genul celor de care vorbesc m-ar fi omorat numai din teama ca mi s-ar fi intamplat MIE. Si indiferent ce s-ar fi facut pentru mine, cred ca doar circumstanta in cauza m-ar fi ucis. As fi murit pur si simplu de frica.
July 24th, 2008 at 11:24 am
si zici ca nu te-ar tenta niste poze de la o autopsie?
July 24th, 2008 at 11:33 am
silviule, vezi ca devii din ce in ce mai aproape de operatiunea de deviatie de sept! asta daca nu cumva reusesc sa ti-l indrept
July 24th, 2008 at 11:46 am
bine maaa…si io care m-am gandit sa te fac sa razi….bineeeee
July 24th, 2008 at 11:52 am
hai nu te supara! sunt convinsa ca n-o sa scap nici de pozele de la morga, nici de cele din cripta, si daca apare elodia o sa o examinez cu toata seriozitatea.
July 24th, 2008 at 11:59 am
una peste alta, sa mai faci poze. da?
July 24th, 2008 at 12:00 pm
asta era ideea. si se va intampla, de indata ce voi putea duce aparatul… la nas.
July 24th, 2008 at 12:43 pm
Tales from hell. Spooky!
July 25th, 2008 at 10:41 am
Miri, ai povestit bine ce ai trait. Parca reciteam versurile melodiei ONE (ca tot am revazut metallica)
.Deja te simt mai vesela, ceea ce e bine. Si stiu ca dupa ce scapi dintr-un “rau” incepi sa vezi “bine”…asa k te astepta poze colorate, mai cu roz, mai cu potocaliu…poate, Doamne fereste, chiar si niste zambete. 
si inca ceva, relativ la cum vezi doctorii romani:
mi-a zis monica odata ca e foarte usor sa fii rau atunci cand iti este rau. ai reusit sa fii buna! ai dreptate, e mai buna jumatatea plina.
baga-ti nasul peste tot!
sau
cu NASUL la psihiatru (ca se scrie la fel
)
July 25th, 2008 at 12:23 pm
fuu…ce bine ca trecut;si acum esti om nou…si mai intelept sigur:)
July 27th, 2008 at 9:32 pm
Welcome back.
Miri, e destul de ingrozitor ceea ce povestesti tu aici. In comparatie cu povestea ta, fractura mea de la mana dreapta de acum cinci ani as putea spune ca a fost o experienta pozitiva. Da, stiu foarte bine si povestea Anei cu sarmele, am trecut prin aia cand eram mic, cu bine. Nu mai tin minte daca m-au legat sau nu, cred ca da. De fapt nu mai tin minte foarte multe de atunci si ma bucur pentru asta si pentru ca pot dormi ca si lemnul cazut la pamant, ceea ce iti doresc si tie. Fa-te bine si nu mai citi carti care nu-ti plac. Nu prea stiu ce sa-ti zic ca sa te simti mai bine, nu ma prea pricep la cuvinte, dar am sa-ti dau ceva ce am descoperit recent, poate ajuta aia… (vezi si ambele love themes si aia cu louis hayes, desi e cam melancolica).
July 28th, 2008 at 1:17 pm
si uite-asa m-ai convins (daca mai era cazul) sa stau naibii in banca mea si sa nu ma operez. mai ales ca eu pot sa respir, nu am dureri si nu sufar chiar asa de tare….
July 30th, 2008 at 5:00 am
Acum ca m-am oprit din ras, pot sa spun cu multa grija pe un ton calm; nu iti sta bine cu ochii umflati, spun asta intr-un mod bombastic, grandilocvent sau manierat daca vrei sper sa intelegi sentimentul. Nu imi place sa te vad asa.
Intaleg totusi … drama )
Cand pe pup pe nas?
July 31st, 2008 at 11:07 am
been out.
came back.
saw this.
sanatate!
August 1st, 2008 at 10:38 am
Am venit la rezonanta ca nu e mult de cind am stat si io pe un pat de spital. Mai mult ca tine, dar nu ma laud cu asta ci dimpotriva.
Am intirziat putin pentru ca desi sint cititor / privitor vechi, fidel si abonat la feeduri am avut citeva zile out of the wired world si mi-a scapat…
Bine ca esti bine, ca prima data cind am vazut pozele am crezut ca ai nimerit intr-un fight de cartier :).
De-acu… trage adinc aer in piept si sa-ti fie toate bune!
P.S. in poza numaru 3 imi place tare cum partile telefonului completeaza partile anatomice ascunse si te fac un fel de mini vader. miri vader
August 3rd, 2008 at 9:06 pm
Da…mi-am amintit cum am trait eu aceeasi operatie prin 1993, aveam 18 ani ca ziceau ca doar dupa 18 ani mi-o pot face…
Am ajuns la Coltea…si te anunt ca pe vremea aia se facea anestezie LOCALA- adica eram a naibii de vie si de constienta tot timpul…si mi se spunea (mai bine zis URLA!!) in continuu sa INGHIT SANGELE care galgaia din nasul meu..pt ca nu aveau aspiratoare sau ceva de genul asta…
Si cand au terminat- dupa vreo ora si ceva- m-au lasat singura in sala aia…cu ochii cascati in lampa in care vazusem tot ce mi-au facut…iar dupa vreo 15 minute a venit o asistenta care mi-a zis ‘hai, jos, hai la salon’ si DA, AM MERS PE PICIOARELE MELE - sprijinita de pereti pana acolo…si, DA, cand am ajuns in salon a venit o vaca de sora medicala s-a uitat la mine si mi-a zis ‘pe dvs v-a operat dom’ doctor?vai,,,e atata sange in sala de operatie ca parca au taiat porcul’
Niciodata n-o sa uit replica asta!!! ACUM RAD, ATUNCI AM CREZUT CA LESIN INSTANTANEU…
Sper ca esti bine. Atat.
September 28th, 2008 at 3:36 pm
Stau in pat de vreo 2 saptamani, cu dureri de cervicala care ma fac sa simt in anumite momente k o sa mi se rupa capul de coloana (makar sunt in patul meu si nu in puscaria aia de spital in car am fost zilele trecute), stau si ma gandesc k ar kam fi cazul sa termin odata cu spitalele astea dupa 3 operatii pe creier si o comotie cerebrala si, tocmai pt k eu cred k nimic nu e intamplator, dau peste postul asta a tau…Si nu stiu ce sa spun mai departe. Zambesc si ma intristez in acelasi timp, imi revin in minte momentele naspa prin care am trecut (mai ales anul asta), mi te imaginez apoi pe tine traind toate cele scrise mai sus si simt nevoia sa te incurajez (desi a trecut un timp de la pozele cu Pinocchio). Nu stiu dak te mai gandesti la clipele alea (dar zambesc cand ma gandesc la imaginea ta destul de linistita cand te-am vazut ultima oara la munk), nu stiu dak makar o sa faci asociatia intre numele meu, blog si persoana, dar stiu k abia astept sa revin la munk si, poate, de ce nu, sa ne intrecem… care a fost intr-un spital mai mizer. Si, repet, nimic nu e intamplator. Dar totul e incredibil.
PS: Eu nu am putut sa imi iau laptopul cu mine in spital, dar saptamana trecuta mi-am luat camera si am facut cateva poze pe furish. Dak ma prindeau aia, ma dadeau afara. Ha!Ha! Ce suparare pe mine, nu?
September 29th, 2008 at 8:38 am
Ei, eu povesteam despre o chestiune de rutina care s-a transformat in ceva… neplacut, nicidecum despre chestiuni de viata si de moarte. Iar faptul ca urasc spitalele n-are-a face cu operatiunea pinocchio. Iti doresc multa sanatate si curaj, Teodora. Si sa nu-ti para rau de nimic, pentru ca nu ni se da mai mult decat putem duce.
October 1st, 2008 at 3:33 pm
Hmmm….inseamna k sunt tare, frate. Dak ink mai duc dupa atatea “bushituri” si “sanse” de a vedea luminita de la capatul tunelului. Ha!Ha! Multumesc mult pentru incurajari si, dak ma gandesc, singurul lucru de care imi pare rau, e k trebuie uneori sa trecem prin momente de moarte k sa ne trezim la viata. Dar acum, k a trecut, ma simt iar zmeu si abia astept sa revin in Pro! (Ai mai pomenit pe cineva sa se planga de stat acasa si sa vrea la munk? Ei bine, asta-s eu)
October 2nd, 2008 at 12:51 am
…acum am citit si eu ca ai fost operata ! Sper ca lucrurile au decurs bine intre timp. Multa sanatate iti doresc.